De ce n-am mai scris in ultima vreme…

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

De la 1 mai viata mea s-a schimbat… totul a inceput cu o ameteala de 2-3 secunde, a continuat cu una de 5-6 secunde… dupa care am simtit ca mi se misca pamantul sub picioare minute bune… de mai multe ori pe zi. Dupa 2 zile am ajuns rapid la medic, desi eu fug de medici pe cat se poate (eu am fobiile mele, dar voi sa nu faceti ca mine). Dupa un sir lung de analize si investigatii mi s-a pus diagnosticul de vertij periferic. Iau tratament medicamentos si astept sa treaca… doar ca nu prea trece.

Cand ametesc ma simt de parca as fi proaspat coborata dintr-un carusel care se invarte cu putere… parca as calca pe nisipuri miscatoare;  imi vine sa vomit si tot ce-mi doresc este sa stau culcata, nemiscata. Saptamani bune am mers prin casa tinandu-ma de pereti, de scaune, de mobila… mi-a adus sotul mancarea la pat pentru ca simplul mers pana la bucatarie ma ametea atat de tare incat nu mai puteam sa mananc. Pana si la baie ma duceam insotita de el, pentru ca simteam cum imi fuge pamantul de sub picioare.

O buna perioada n-am putut sa mananc decat cu mare greutate (si anume doar in pauzele dintre ameteli) si am tot slabit… am ajuns la 45 kg. Nu-mi mai vin o mare parte din haine si a trebuit sa schimb garderoba (din nou; o mai schimbasem odata cand am slabit din cauza problemelor cu fierea)… nu e tocmai o fericire sa stea hainele pe tine ca pe gard, sa nu-ti gasesti haine potrivite la adulti si sa te imbraci de la copii. Haine casual gasesti si la copii, dar haine mai elegante nu. De vreo luna si jumatate am inceput sa am pofta mai mare de mancare si am reusit sa ajung la 46 – 46.5 kg.

De la 1 mai lucrez de-acasa, ies din casa rar si numai insotita. Cand ametesc simt ca parca fuge pamantul de sub picioare, nu mai simt bine podeaua sub picioare, parca as calca in gol… Mi-e teama sa nu cad pe strada… merg pe distante scurte, caut locuri cu banci, sa am unde sa ma asez cand ma ia ameteala… Prefer sa merg in parcuri, sa ma incarc cu aer curat si buna dispozitie. Ma bucur ca jobul imi permite sa lucrez de acasa; lucrez in perioadele dintre crize… cred ca daca nu as mai fi putut munci deloc as fi fost terminata… munca ma mai ajuta sa nu ma mai gandesc in permanenta la boala. In plus imi place ceea ce fac.

Ametelile au venit la pachet cu palpitatii si stari de anxietate, care sunt normale de altfel intr-o astfel de afectiune. Peste ele s-a suprapus si descurajarea mea… vertijul este o afectiune despre care medicina stie prea putine, tratamentul e unul singur si la unele persoane functioneaza, la altele nu, la altele functioneaza mai repede, la altele mai incet si tot ce pot face este sa astept sa-mi revin… intr-o luna, doua, un an, doi… nu se stie.

De la 1 mai parca viata mea s-a oprit in loc… am avut in familie botezuri, nunti, inmormantari… n-am putut sa ajung la nici unul dintre evenimente. N-am mai putut sa mai merg la biserica, la activitatile de voluntariat care-mi aduceau atata bucurie… la nimic… mi-e dor de tot si de toate. Nici acasa nu pot sa fac prea multe lucruri…  evit sa ma aplec, sa misc capul, sa fac efort… saptamani intregi a fost o adevarata provocare si sa ma spal pe cap (pentru ca implica aplecarea capului); ma spalam dimineata, cand eram mai odihnita, asistata de sotul meu. Obosesc repede, suflu greu, ca o cardiaca octogenara… este o adevarata provocare pentru mine sa urc niste trepte – le urc inceeeet, tinandu-ma strans de balustrada, cu multe pauze, cu inima batand ca nebuna… de parca as urca Everestul.

Nu trebuie sa ma supar, sa ma stresez, pentru ca agravez boala – initial am crezut ca sunt doar niste recomandari generice, cum se recomanda la orice boala, dar cand am ignorat aceste recomandari am simtit pe pielea mea efectele. Da, supararile ma afecteaza mai mult decat credeam. Dar cine poate sta zen, ca intr-un glob de cristal?

Am apelat si la masaj terapeutic, si la homeopatie, si la reflexoterapie… recuperarea este foarte lenta, fac 2 pasi inainte si apoi 3 pasi inapoi… nici nu stiu daca pot sa-i spun “recuperare”.

Canicula verii a fost crunta pentru mine – simteam ca nu mai pot respira; sunt hipotensiva, tratamentul imi mai micscoreaza si el tensiunea, iar caldura verii efectiv imi lua orice putere…

Au revenit problemele cu fierea…

A revenit si alergia… am facut iar o cura cu polen, sperand sa scap de alergie, asa cum am mai procedat si in trecut. N-a trecut. Am facut si o cura cu laptisor de matca. Nici o schimbare. Nu suport nici un parfum, mi se face rau (desigur, si fierea imi da aceasta sensibilitate exagerata la mirosuri). Am renuntat la detergenti parfumati, produse cosmetice cu parfum… v-am povestit in articolele trecute.

Alergia a dus la astm – si acesta poate da ameteli, pentru ca in crize raman fara aer si asta inseamna ca nu se oxigeneaza nici creierul corespunzator. Si am crize de astm zilnic… sunt grele, apasatoare, descurajatoare. Am inceput sa iau tratament si pentru astm… Din pacate astmul nu se vindeca, doar se tine sub control.

Cam asta a fost viata mea in ultimele luni – plina de descurajari, de lacrimi de neputinta, de sperante, de imbratisari si ganduri bune de la oameni dragi, plina de dezamagiri, dar si de surprize placute (in astfel de clipe descoperi cine iti este cu adevarat aproape). Sotul meu a fost cel mai mare sprijin al meu in tot acest timp (atat moral cat si fizic – el a preluat toate sarcinile casei pe care le faceam eu) si el a fost cel care m-a incurajat in permanenta si mi-a dat putere sa merg mai departe.

Nu mai am voie sa beau cafea, asa ca ma amagesc cu un ness decofeinizat… desigur, nu-i acelasi lucru si mi-e dor de cafea…

Mi-am schimbat lista de prioritati – profit de orice moment in care ma simt mai bine si il petrec facand lucruri care-mi aduc bucurie – stau cu sotul meu, iesim la plimbare, ingrijesc florile din curte… las balta orice altceva si pretuiesc la maxim aceste momente (si ce daca patul e nefacut, vasele nespalate si hainele necalcate? mai pot astepta…). Fiecare clipa sta sub semnul necunoscutului… nu stiu cand vor reveni ametelile (cert e ca revin in fiecare zi)… in clipa aceasta ma simt bine, in urmatoarea imi poate fi rau, fara sa pot preveni cu ceva acest lucru.

Aceasta perioada a fost una in care am invatat sa apreciez lucrurile, clipele si oamenii care conteaza cu adevarat… si inca mai invat…

Cand unele persoane trec prin probleme se exteriorizeaza mai mult… plang, discuta cu cei din jur… eu cand trec prin probleme ma inchid in mine si mocnesc intens… nu stiu cat de sanatoasa este combustia asta interna, dar asta sunt eu…

In prezent pot spune ca sunt ceva mai bine decat eram la debutul bolii, dar inca ma lupt… stiu, sunt oameni care se lupta cu boli mult mai grave, dar pe mine ma termina psihic aceasta boala… ma simt neputincioasa… sunt ca o pasare tinuta in colivie, care ar vrea sa-si intinda aripile si sa zboare, dar e tinuta captiva de neputinta propriului corp…

Cam acestea ar fi motivele pentru care nu am mai scris o buna perioada… dar voi reveni.

Iar pe voi va rog sa pretuiti fiecare clipa! 

17 thoughts on “De ce n-am mai scris in ultima vreme…”

  1. Hey, imi pare tare rau si cred ca e super nasol sa treci prin asta.
    Am un amic medic care a patit ceva foarte similar si nu a mai putut sa profeseze sau sa iasa din casa cateva luni. Si-a facut o gramada de investigatii. Pana la urma era o combinatie de ceva la ureche cu ceva nerv de la umar care ii apasa pe altceva si ii cauza starile astea. Nu stiu sa iti spun exact termeni medicali din pacate, dar stiu ca acum si-a revenit aproape total.
    Ma gandesc ca ti-ai facut deja investigatii la ORL si tomografie nu?
    Consiliere psihologica faci? Cred ca te-ar ajuta foarte mult, pentru ca intr-adevar de la o afectiune ca asta poti sa cazi intr-o depresie mega nasoala.
    Sunt sigura ca esti satula sa iti zica toata lumea sfaturi si pareri dar na, incerc si eu sa te ajut cu idei ca nu prea am cu ce altceva. 🙁
    Multa sanatate iti doresc si sa ne tii la curent!

    1. Buna Silvia! Da, chiar nu doresc nimanui sa treaca prin asa ceva. Am facut toate investigatiile solicitate de medici si toate sunt bune, chiar foarte bune… culmea, conform analizelor am o sanatate de fier :))
      Consiliere nu fac, dar citesc mult pe aceasta tema, tocmai pentru a nu cadea in abisul depresiei.
      Iti multumesc pentru gandurile bune! O sa va mai tin la curent…

  2. Bună, îmi pare rău că treci prin asa ceva. Dar as vrea sa îți spun că ar trebui sa iei în considerare și o alergie. Am o amica ce a experimentat ceea ce zici și tu, amețeli foarte puternice, și-a făcut analize, i-au zis la fel-vertij, însă se pare ca femeia a dezvoltat o alergie la usturoi și vin rosu. Știu, poate ți se pare aiurea și nu vezi legătura, dar cazul e adevărat, de îndată ce și-a dat seama și a început sa evite aceste doua chestii, și-a revenit complet. Ar trebui sa fii atenta la ce mănânci și poate descoperi o legătură între mancare/bautura/episoadele de amețeală. Multa sănătate!

    1. Buna! Am depistat de curand un astm alergic si am inceput sa iau tratament pentru el. Se pare ca si el poate da ameteli, pentru ca raman fara aer… sa vedem daca odata cu tratarea astmului se vor reduce si ametelile.

  3. oooof, iti doresc multa sanatate!

    tare as vrea sa am un sfat pentru tine… stii ca noi mai vorbeam in trecut de fiere, alergii de care sufar si eu. am si eu senzatie de vertij de merg intr-o parte pe strada, dar la mine e din cauza ca fierea nu functioneaza corespunzator si sunt sigura ca diferenta dintre ce simt eu si ce simti tu e mare, desi imi pot face o idee :(.

    lauren hillenbrand care a scris cartea “de neinvins” suferea de ceva asemanator si spunea cat de dificil i-a fost sa invinga boala si sa reuseasca sa redacteze propriu-zis cartea.

    cat despre partea cu lipsa de stres mie mi se pare imposibil in 2016 sa poti sta complet linistit, din pacate.

    o astfel de experienta sigur te-a dat este cap, incearca sa-ti gasesti cumva echilibrul interior, sa nu mai simti ghemul ala in stomac pe care sunt sigura ca-l simti. spune-ti mantre, incearca sa-ti controlezi respiratia, sa meditezi putin. sa ramai pozitivia fata de tine insati! eu cred ca esti puternica, o sa gasesti tu calea sa mergi inainte! poate te ajuta si faptul ca ai scris pe blog iar noi care citim te inconjuram cu ganduri bune.

  4. Imi pare tare, tare rau sa aud prin ce treci. Nu am niciun fel de competenta medicala, dar ma gandeam ca ar fi bine sa consumi cat mai multe fructe si legume crude o perioada, sa ai un stil de viata raw vegan, poate ar aduce o imbunatatire. Oricum, stiu ca tu aveai un stil de viata sanatos, asa ca nu cred ca ti-ar fi foarte greu. Sper sa nu te supere sfatul meu, dar nu stiu, m-am gandit ca ar ajuta. Si niste carti motivationale cu siguranta te-ar ajuta sa treci mai usor peste aceasta perioada.
    Multa sanatate, sper sa iti revii cat mai repede! Hugs!

    1. Multumesc pentru gandurile bune, Dorina. De 2 ani si jumatate am o alimentatie prepoderent vegana si mananc multe fructe si legume. Dupa cum spuneam, toate analizele indica faptul ca as fi foarte sanatoasa 🙂

  5. Îmi e greu să mă exprim, nu știu cât de mult te ajută dar și eu îți doresc multă sănătate! Nu am idee dacă ai făcut-o deja, dar poate verifici și dacă totul e în ordine cu tiroida. E adesea uitată de doctori și de multe ori poate da simptome similare.

    1. Multumesc, Weronika! Am verificat si tiroida, e in parametri normali. Tiroida si fierul au fost primele pe lista de verificat, cand m-a vazut doctorita asa de slaba.

  6. Buna !
    Am trecut si eu prin ceva asemanator (2008). Diagnosticul nu mi-l mai amintesc exact ( sindrom cu ceva periferic…). 45 kg si ma imbracam de la copii.Din pacate la mine a aparut din cauza extenuarii fizice si mai ales psihice. Sunt hipotensiva , claustrofoba si problemele cu fierea mi s-au instalat atunci. Am facut cca 5/6 sedinte de psihoterapie care nu m-au ajutat cu nimic atunci dar m-au ajutat pe parcurs. Am invatat multe. Problema cea mare este panica ce apare imediat dupa ameteli. Eu am invatat sa ma autoeduc de atunci . In sensul ca numai fug de ceea ce cred ca mental imi provoaca rau. De pilda aveam o fobie in a traversa strada din cauza marcajelor albe combinate cu culoarea semaforului. Ani de zile am mers cu masina pana la colt :). Pare hilar dar nu e ! Am inceput sa merg mult pe jos si la trecerea de pietoni privesc doar in jos si nu trec pe marcaj. Sunt deliciul persoanelor in varsta pe care le ascult rabdatoare oriunde desi am un caracter exploziv .Am reluat drumul de care imi era teama de mai multe ori ( am avut un accident de masina , m-am rasturnat fiind singura la volan ). La fel cum ai spus fac ceea ce pot si cum pot. Incerc sa fiu mai ” lasa-ma sa te las “…atat cat pot. Tratamentul meu de atunci mi-a dat o dependenta de care am scapat cu greu. Urmele exista si acum. La fel ca si la tine…analize beton ( facute in august ). Sanatate multa !

    1. Iti multumesc pentru mesaj, Arina. Ma ajuta sa stiu ca si altii au traversat astfel de ape tulburi si au ajuns pe celalalt mal. Si eu sunt hipotensiva si usor claustrofoba 🙂 Nu e hilar ce povestesti tu, e fascinant cum poate functiona mintea umana… Ametelile mele par sa nu fie de natura psihica sau neurologica (neurologul a spus ca sunt ok), ci doar fiziologica… doar ca ar cam fi trebuit sa dispara pana acum. Ma inarmez cu rabdare si lupt mai departe!

  7. Desi am fost in proximitatea ta…nu cred ca am avut tabloul intreg al suferintei tale in felul in care e descris aici.
    Eu te astept…sa reluam activitatile noastre obisnuite. Stiu ca o sa revii curand!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *