Viata dupa vertij

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Acum ceva vreme va spuneam aici cat de mult mi-a dat viata peste cap vertijul… a fost cea mai neagra perioada din viata mea… ca un vis urat din care tot asteptam sa ma trezesc.

Asa cum v-am spus, totul a inceput la data de 1 mai… de atunci n-am mai putut iesi pe strada neinsotita si n-am mai mers la munca (am lucrat de acasa). De-a lungul timpului am tot trecut prin suisuri si coborasuri… aveam si zile in care ma simteam din ce in ce mai bine, si zile in care ma simteam din ce in ce mai rau.

De pe la sfarsitul lui septembrie, cand am descoperit ca am astm si am inceput sa iau tratament, s-a produs o schimbare – ametelile au inceput sa fie mai putin intense, ceea ce m-a bucurat mult.

Acum 3 saptamani, dupa aproape 7 luni, m-am intors la munca 🙂 a fost atat de frumoasa revederea cu colegii!

Nu, nu au disparut complet ametelile, dar s-au diminuat considerabil si abia asteptam sa ma intorc la munca, sa-mi reiau viata normala. Bine, in tot acest timp sotul m-a dus si m-a adus cu masina de la munca, dar a fost un pas important spre independenta (inainte ma intorceam pe jos de la munca).

Ieri, pentru prima oara m-am intors singura pe jos de la munca pana acasa! A fost o mare victorie pentru mine! Sotul n-a putut sa vina sa ma ia si aveam in plan sa chem un taxi sa ma ia de la birou. Totusi, vazand ca e vremea atat de frumoasa, am zis sa merg putin pe jos, si sa iau un taxi din drum… si am mai mers inca putin, si inca putin, pana am ajuns acasa. Nu mi-a fost usor, am mai ametit, am mai facut pauze, dar am reusit! A fost un sentiment incredibil de libertate… uite asa ajungi sa apreciezi lucrurile simple la adevarata lor valoare…

Inca mai lupt cu umbre ale vertijului, dar sunt bine. Nu mai apar chiar in fiecare zi, ci mai rar, si stiu ca le pot tine sub control. Incerc sa fiu mai puternica decat ele si sa le controlez, nu le mai las sa ma panicheze.

Continui lupta cu alergia, cu crizele de astm, dar incerc sa le tin sub control si pe ele. Obosesc usor, am rezistenta scazuta la efort (am fost totusi 7 luni “arestata la domiciliu”, asa ca mi-am pierdut conditia fizica – si intre noi fie vorba, n-am fost niciodata o fire sportiva; in plus, nici astmul nu prea ma ajuta in acest sens).

Asa ca acum sunt in perioada de recuperare, reacomodare, revenire la normal; e greu, dar stiu ca pot sa fac asta. Am asa o sete sa ma intorc la viata mea normala!

Uitandu-ma in spate imi dau seama ca intr-adevar, Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem duce, dar asa ce ne testeaza limitele! A fost o incercare buna, pentru ca m-a ajutat sa-mi schimb lista de prioritati si sa-mi dau seama ca atunci cand cred ca nu mai pot, totusi El ma ajuta sa mai pot un pic…